Geamul avea ceva special in el. O atingere pe care nu o putea intelege. Era oarecum atragator. Rece, impenetrabil, plin de amprentele multor altor calatori. Cu siguranta stia atat de multe lucruri. Atat de multi alti oameni inaintea baiatului privisera in gol prin particulele de cuart unite printr-o tesatura invizibila intiparind in fiinta geamului acel sentiment de inutilitate excesiva atat de clar vizibil in fiecare raza de soare ce se refracta prin el.
“NU, soarele nu se loveste direct de mine!”, gandi baiatul in sinea lui. Temperaturile-i mistuitoare nu ajungeau la el, tocmai din cauza unei retele incomprehensibile de factori atenuatori. Un intreg univers ii proteja pielea de o dogoare greu de exprimat in termeni tehnici. Isi lipi tampla de geam. Nu simti nicio zvacnire de viata din partea acestuia. Doar nenumarate zvacnituri, smucituri de neliniste cu fiecare denivelare in asfalt intalnita pe drum. Baiatul incerca sa inteleaga ce spunea geamul. Se astepta sa auda strigate de furie, poate chiar sa vada riduri in suprafata-i perfect neteda… crapaturi de nemultumire. Nimic din toate acestea, insa. Geamul ramanea rece.
“Tu nu esti ca noi, oamenii…. Uita-te la noi. Ne vezi, doar!”, adauga baiatul. “Atatea cute, riduri… linii de expresie afisate cu sau fara voia noastra la suprafata… intiparind adanc in pielea candva fina marcaje ale trairilor din viata de zi cu zi. Fiecare semn – o poveste. Atatea povesti in jur! Atatea povesti cati oameni, cate fete, cate marcaje”.
Privirile ii tremurau in ritmul motorului… acoperind campul pustiu din partea dreapta a drumului. Pasari negre, in zborul lor lent, ii dadeau baiatului un neinteles sentiment de… liniste. Erau complet rupte de realitate. Sa fi fost realitatea distorsionata de geamul din fata? N-ar fi fost imposibil. Firele de electricitate se intindeau de-a lungul soselei, intr-un joc neintrerupt de nivel, curbandu-se cu fiecare metru inghitit de rotile masinii. Era imposibil de imaginat pana unde se va fi intins acea oscilatie ludica… “pana la sfarsitul ultimei responsabilitati umane; pana la un copil care are nevoie de imagini animate sa ii inlocuiasca pe parintii prea ocupati sa fie oameni mari!”
“Nu este nevoie sa imi povestesti”, spuse geamul deodata, “doar aseaza-ti tampla fierbinte pe inima mea”. Baiatul inchise ochii. Imagini aleatorii acoperind o arie vasta de domenii, zile, personaje ii invadara ecranul pleoapelor inchise facand un zgomot de nedescris. Fiecare culoare suna fie a nimic, fie a durere. Fiecare sunet ii picta o fresca de amaraciune. Fiecare personaj il privea cu dispret. Baiatul isi puse linistit mana pe geam, dorindu-si sa-i simta bataile inimii. Deschise ochii, alungand haosul de culoare si sunet din spatele pleoapelor. Geamul era atat de mizerabil acum. Toate acele amprente… semne ale prostitutiei. Geamul era al lui. Incepu sa stearga frenetic cu maneca urmele lasate de degetele, privirile… gandurile celorlalti.
Tampla i se lipi iarasi de sticla rece. Pleoapele se asternura iarasi peste ochii-i verzi. Era mai odihnitor acum. Nu mai era gelos. Isi ridica mana incet, si ca un pictor in actul creatiei, isi aplica amprentele pe suprafata fina. Inima baiatului incepu sa bata mai tare acoperind tremurul drumului. Sub atingerea palmei sale, geamul incepu sa se incalzeasca, inima incepu sa ii bata. Pulsul baiatului incepu sa se confunde cu al geamului. Sangele-i invizibil incepu sa circule prin capilare imposibil de imaginat. Viata. Geamul avea ceva special in el. O atingere pe care nu o putea intelege.
Liniile de pe fata baiatului incepura sa se estompeze. Ridurile – semne ale durerii incepura sa se piarda inspre colturile ochilor inchisi. Zambetul linistitor de pe buzele-i uscate de vant si lacrimi incepu sa se stearga. Fata-i deveni de o finete greu de imaginat. Geamul intinse mana. Il atinse. Nu era rece, totusi. Suprafata de sticla a fetei baiatului frigea de o pasiune pe care geamul nu o cunoscuse niciodata. Citise multe pe fetele miilor de calatori ce i se perindasera prin fata ochilor. Dar niciodata asa ceva. Fara cute, fara linii… fara expresiile pe care cu atata maiestrie stia sa le interpreteze. Baiatul avea ceva special in el. O atingere pe care nu o putea intelege.
Prima cuta aparu subtil chiar in locul in care tampla acum neteda a baiatului isi odihnea fierbinteala. Se extinse in jos. Pentru prima oara geamul stiu ca simte. Incepu sa friga. Vru sa zambeasca… si nu ii mai era imposibil. O alta linie se nascu in forma unui zambet. Baiatul isi ridica tampla de pe geam. Geamului ii crescura ochi. Ii deschise. Fata baiatului era atat de inexpresiva. Fara cute, fara riduri… fara povesti. Cu fiecare secunda, totusi… cu fiecare cuta… cu fiecare poveste pe care o intelegea… geamul se simtea mai aproape de marele-i esec. Ultima poveste a baiatului se intipari pe suprafata de sticla… cioburi de durere se cristalizara pe toata suprafata… distrugand ochi, zambet… fericire.
“Tu nu esti ca noi, oamenii…. Uita-te la noi. Ne vezi, doar!”
