sâmbătă, ianuarie 31, 2009

Silly name









numele meu
nu are semne de punctuatie

la inceput am asteptat 
sa ma aliniez la viata
si m-am aliniat.
[alienat]

sa fie oare lucru rau
ca mi-am dorit sa cresc?
am vrut sa explicitez
cratima din interiorul meu

nimic nu este la intamplare:
culoarea documentelor
culoarea curcubeului
culoarea ochilor tai.

numele mele sunt legate
prin asteptare,
cumva intemnitate
cu demnitate
si onoare 
ca sa existe altii
nu eu!

numele nu se termina cu punct 
oare pentru ca nu ma termin
sau doar pentru ca nu ne pasa
ce si cum dupa ce murim?

nu vreau un semn de intrebare
la sfarsitul vietii mele,
nici punct,
nici semne de mirare!

incep acum
sa astept fericirea
uite-asa
atat

asteapta...
adu-ti aminte de numele meu!

vineri, ianuarie 30, 2009

Computer life















escape don't mean to run
a bit don't mean just less
as memory's not forgetting
and stayin's not compress
a task don't mean to feel
and hard don't mean no tough
erase don't mean not caring
and floppy ain't no bluff
and i myself don't listen
to circuits nor to waves
i just hold tight to loving
while my heart misbehaves

shut down don't mean no dying
as living brings no harm
forgiven i start living
embraced by loving arms

miercuri, ianuarie 28, 2009

Free will














it is too faint a scent for humans to perceive
a life that willingly would slide on darkest path
your dear ones thou despising, you falter to decieve
a life so undeserved, almsgiven thus not earned
consumed be by your own god's most rightful form of wrath

it is too clear a feeling that now I don't belong
not habits nor tradition would have their clutch on me
it seems that years go by me and days grow weak not strong
i am not here today, to sleep or rest, but fray
the comfort and the pride i let the others see

it is too dear a reason that i have chosen you
and you're not just that reason but life itself in me
i find it too amazing but painful, therefore true
i hold on solid anchor, and death shall never conquer
and you shall hold me tight when your path i don't see

it is too old a hunger to feed on souls you love
and drink in glass of diamond deceptions of the night
this new life brought fulfillment like mana from above
a stranger became peer, his love dared meet your fear
embrace forgiveness dear one, you're here to dream not fight

Secrecy


i did not ask to have
nor did i wish for this
but wanted to be wise
and leverage your life 
with my sweet-sour kiss

it's only for your good
that knees and head i hit 
and bow to life's demands.
for past and present friends
our future lasts a bit

short words to mend a phrase
that never comes out right
just kill me, in a whisper
and loose me in a twister
then we'll all say good night

my plague spot somehow shines
my guilt can't stay within
create a world to hide
where peace and war collide
my dance becomes a spin.

there's not much we could add
to death or life alike 
i'm too blind to pretend
you're deaf to comprehend
our plot they'll come to spike

marți, ianuarie 27, 2009

Se7en


Era la fel de buna ca orice alta banca din parc. Era speciala, totusi, nu se indoia. Se aseza. Odihnitor! Exact cum isi imaginase. Isi intinse mainile, imbratisand speteaza bancii, simtind in palme atingerea ridurilor aspre de lemn. Zambi, si inchise ochii. Isi imagina ca nu mai exista nimic in jurul lui, ci totul era doar un vid imens care ii acapara intreaga fiinta, cu tot cu ganduri, cu trairi, amintiri, sentimente…. Era un ianuarie ciudat. Fara zapada. Plouase cu cateva zile inainte, si acum doar batea o briza usoara dinspre Darbon, aducand cu ea un usor miros de peste proaspat… inca in libertate. Incerca sa isi aduca aminte care erau beneficiile libertatii. Care anume era rasplata faptului de a putea gandi ce vrei, de a face ce vrei, cand vrei, cum vrei fara sa te bata nimeni la cap, fara sa intervina nimeni cu un set diferit de valori. Afara de singuratate nu putu numi niciun alt beneficiu. Pestii erau liberi… pana ce ii va fi prins un alt om incorsetat de rigurozitatea legilor vietii acesteia: traiesti, consumi, asiguri traiul altora… nu ti se cere sa gandesti, nu ti se cere sa te ingrijorezi. Sibetanii se aratau cu totii ingrijrati de conditiile atmosferice, de faptul ca s-ar putea sa ramana fara recolte, de faptul ca s-ar putea ca incalzirea globala sa ii ajunga in sfarsit si pe ei… de faptul ca orasul lor era pe cale de disparitie. Oare cine ar fi plans dupa ei? Lui nu ii pasa. Toate acestea il lasau rece. Era rece de ceva timp. Ajunsese la un asemenea grad de insensibilitate, incat incepuse sa il afecteze fizic. Atingerea ii era de gheata. Privirile ii erau impasibile. Fata inexpresiva. Gandurile… mecanice, iar actiunile ii erau doar actiuni.

Astazi se implineau sapte ani. Sapte ani de cand simtise ultima oara. Isi aducea aminte doar vag despre cum era sa ai sentimente. Nici el nu era sigur. Nici el nu stia cu siguranta de ce anume venea an de an cu atata perseverenta in acel loc, se aseza pe acea banca, incercand parca sa rememoreze o amintire atat de dureroasa. Mai trecea pe acolo si in alte zile din an, poate prea des in ultima perioada, ar fi zis el, dar niciodata nu se aseza pe banca. O singura data pe an isi lua o zi libera, se ducea in parcul de pe malul Darbonului si isi petrecea cateva ore, singur, intr-un univers in care numai banca aceea il putea transporta.

Vid.

Mana-i mangaia inca asprimea lemnului, incercand parca sa simta ceva din realitatea inconjuratoare, de teama sa nu se lase purtat in totalitate in vidul din inima lui. De ani de zile traia cu speranta ca, poate, asezandu-se pe acea banca, ceva il va trezi la realitate. Orice. De multe ori isi imagina cate o bufnita asezandu-se pe umarul lui, invatandu-l sa isi roteasca gatul pana in punctul in care oasele ar fi cedat, capul i s-ar fi desprins de pe umeri, lasand briza raului sa ii napadeasca in vidul din interior, resuscitandu-l la o viata de care nu ii era dor, dar de dragul careia candva renuntase la tot. Isi imagina cate o astfel de posibilitate, si singurul lucru pe care il putea face era sa zambeasca trist… nici macar nu era in stare sa aprecieze efortul imaginatiei.

Inca mangaia speteaza bancii, sperand ca poate o aschie il va intepa si va crea un drum catre enclava de egoism din sufletul sau. Simti cum treptat, treptat, lemnul devenea tot mai fin sub atingerea lui sacadata. Deveni din ce in ce mai alunecos, mai cald… mai viu parca. Nu indrazni sa deschida ochii, intrucat stia ca simplul act de a incerca sa cunoasca, ar fi distrus toata vraja intrebarii care ii bantuia circumvolutiunile.

“O sa te doara pana la urma, daca nu incetezi”, ii sopti o voce langa el. Era greu de crezut ca e vocea ei. Incerca sa reziste inca tentatiei de a deschide ochii, ca sa alunge nedumerirea. Era o inchipuire. Poate putin mai puternica decat alte dati, insa… un exercitiu al imaginatiei, in lipsa unei realitati de care ii era dor. Se opri pentru un moment din a-si pune alte intrebari, pentru a se surprinde uimit de faptul ca ii era dor. Nu ii venea sa creada. Ii era dor de ea. Ii era atat de draga aceasta amintire, incat nu vru sa mai stie de nimic. Ii era dor. Simti cum un val de sange cald ii napdi venele uscate de atata amaraciune.

“Nu credeam ca vei ajunge astfel, Ced!”, se auzi iarasi vocea ei soptind de la o apropiere de o respiratie. Stia ca este, totusi, efectul dorului. Nu era prezenta langa el. Banca incepu sa se inmoaie din ce in ce mai mult aducandu-i aminte de pielea ei fina. Ultima data o simtise exact acolo… pe banca. Isi aduse aminte cum tinandu-i capul in poale, ii mangaia fata, incercand sa nu verse nicio lacrima, incercand sa fie puternic… incercand sa nu inceapa sa ii fie dor de ea. Ii promisese cu cateva luni in urma ca ii va fi aproape pana in momentul in care ea isi va da ultima suflare. Nu se gandise vreodata ca va reusi sa isi duca la capat promisiunea. Cel putin, nu asa de curand. Continuase sa ii mangaie fata timp de cateva ore, dupa ce ea muri. Continuase sa ii vorbeasca. Sa ii sopteasca “te iubesc” asa cum stia ca ii place ei. Ea niciodata nu ii raspundea, doar ii zambea frumos inapoi, si il saruta… sau il imbratisa. In acea zi, nesperand sa ii raspunda, Cedric ii spuse de nenumarate ori ca o iubeste, iar ea… doar ii zambi. Era un zambet cald. Buzele ii erau lipite, ondulate intr-o expresie de afectiune cum nu citise niciodata pe fata ei. Trupul i se racise, dar caldura zambetului ei, il facu sa mai ramana cu ea in brate… sa ii mangaie pielea fina.

“Crezi ca am sa pot iesi de aici?”, o intreba in cele din urma, fara sa isi deschida ochii.

Inchipuirea nu ii raspunse. Banca incepu sa devina din ce in ce mai calda, mai fina, mai alunecoasa. In timp ce astepta sa i se raspunda, sa primeasca putina speranta, o mana ii atinse degetele… o mana rece, fina, alunecoasa. Nu mai rezista tentatiei si deschise ochii, rugandu-se ca, orice ar fi fost, fantoma, demon, fum… sa nu dispara, ci sa ramana acolo pentru a’si putea satisface dorul cel nou nascut.

Razele de soare ii prefigurau silueta. Nu se putea insela. Era chiar ea. Nu ii vedea inca fata, dar… trebuia sa fie ea. Silueta se apleca inspre mana lui, si incepu sa il mangaie. Vascozitatea sangelui cu care ii era mana acoperita, nu il deranjase pana atunci. Inca era prea acaparat de prezenta ei pentru a simti usturimea produsa de taietura adanca in carne. Ea incepu sa il stearga, sa ii ingrijeasca rana. Mainile ei erau reci… dar de o finete ce il afunda pe Cedric si mai adanc in starea de reverie pe care o experimenta. Inchise din nou ochii si o lasa sa ii ingrijeasca rana. Nu se intreba de unde anume provenea rana. Nu ii pasa. Era ingrijit. Cuiva ii pasa. Ii pasa de el. Ochii i se umplura de lacrimi, dar nu mai avea putere si nici vointa sa isi duca la capat exercitiile de a le stapani. O prima picatura ii mangaie obrazul oprindu-se in coltul gurii. Era dulce. Insa la gandul ca cineva a indraznit sa raspunda la lipsa lui de interes, grija si afectiune cu dragoste… lacrima se amarî.

Deschise ochii. Silueta se coborase la nivelul mainii, pentru a o ingriji mai bine. I se vedeau clar conturul fetei… ochii… lacrimand. Era ea. “Da, poti iesi!”. Ii lua mana si i-o saruta usor, facand sa dispara rana la fel de miraculos pe cum aparuse.

Cedric ii zambi. Ea se ridica… ii zambi la randul ei. Soarele ii contura din nou silueta… insa incepu sa estompeze detaliile. Lacrimile de pe obrazu ei se pierdura laolalta cu obrajii, cu ochii. Trupul ii disparu incet incet sub lumina soarelui… ramanand doar un zambet cald, ce plutea parca in aer, deasupra bancii. Acesta plana usor inspre buzele lui Cedric, sarutandu-l usor, soptindu-i “Te iubesc!”. 

joi, ianuarie 22, 2009

Special freedom










there is this special gift that only some possess
of people round their towers... with gold they might impress
the poor souls of poor bastards that dare to come too close
to touch or feel their glory...
or to attend their shows.

there is this special feeling that only some may taste
of crowded elevators with people they disgrace
an empathetic look behind the frost of eyes
can't reach the souls of darkness
his love's gone in disguise

there is this special fear that only some endure
the loss of god or light, their world "to be secure"
i care so much for you
it fills my life with fret
the farthest i can run
is closest i can get.

there is this special night dream that only some may live
of arms around their shoulders, to hold'em and to give
a whole lot pile of comfort, thru caress and affection
the longing of their soul...
a heart to heart connection.

there is this special curse that only i reflect
these mirrors show no mercy for one man's own defect
i plan to shine my caring for all those that i touch
but what i do is kill them...
in evil mercy's clutch.

miercuri, ianuarie 21, 2009

Si...









si lacrimi si drama
si sange-nchegat
si rane si geamat
si gand nemiscat
si umblet cu tine
si dor de lumini
si fante de bezna
si falduri de spini
si zambete moarte
si moi sarutari
si lipsa de viata
si calde urari
si-atingeri de'aproape
si fuga din vis
si-a ta'mbratisare
si pumnu'mi inchis
si eu si'a ta mana
si noi si acum
si tu cu speranta
si noi doi nebuni
si el viitorul
si noi alergand
si chiar impreuna
si chiar asteptand
si toate si totul
si sumbru firesc
si singuri departe
si tot te iubesc

***

nota educativa:
a se citi intr-o singura rasuflare [fara graba]

marți, ianuarie 20, 2009

Silence


Nu a mai ramas nimic in jur. Nimic care sa readuca linistea. Starea de fapt a lucrurilor e definita de tacere. M-am nascut si primul lucru pe care l-am invatat a fost sa stric ordinea lucrurilor. Am invatat sa denaturez starea de fapt a lucrurilor. Lumea este frumoasa. Lumea de care sunt inconjurat este in acelasi timp uitata in agonia sunetului. A uitat sa se mai vaicareasca de durere, si acum, geme in placerile urletelor care candva o inspaimantau. Acum, lumea este frumoasa si multumita cu noua stare de fapt. Cine te-a adus asa? Sa fi fost eu cu urletul meu de plod? Sa fi fost femeia care mi-a dat nastere cu urletele ei de durere? Sa fi fost cimentul cu urletul lui de nepasare la adresa unei noi vieti? Cand am gustat ultima data linistea? Nu mai tin minte nimic. Am uitat totul. Cred ca a fost candva un moment in care, inconstient, insatiabil… mi-am tinut respiratia, mi-am fortat ochii sa stea inchisi, mi-am acoperit urechile… si am ascultat tacerea. Nu am suportat-o mai mult de cateva minute. E ciudat sa vrei sa te intorci la forma ta initiala si sa nu poti. Oare… ce anume m-a denaturat in felul acesta? In ce anume m-am transformat de nu ma mai pot auzi? Ce anume imi rasuna in timpane de atatea zeci de ani de a acoperit frecventele fine ale tacerii? Sunt oameni care imi spun ca dorm linistiti. Poti sa tai lemne pe ei, ca ei nu se supara. Nu ii deranjeaza nici sunetul tunului pe care prezumtiv l-ai amorsa in apropierea lor. Nu ii deranjeaza nici visele in care sufletul le striga cu disperare ca vrea sa iasa la suprafata, ca vrea sa traiasca din nou… o noua viata… lipsita de sunetul indepartarii noastre de realitate.

Imi apuc urechile cu ambele maini… si le pipai. Atat de firave amplificatoare ale sunetelor din jurul meu. Oare daca le-as indeparta pentru o clipa… as putea izola tacerea din mine? Ce garantie am ca nu ma va napadi zgomotul pe ochi, pe nari, pe gura? Niciuna. Ce garantie am ca ma voi auzi tacand?

Curand, foarte curand, nu voi mai avea nicio speranta. Sunt prea obisnuit sa fiu un om obisnuit, sa nu am nimic care sa ma scoata in evidenta din marea aceasta de “prieteni” cu care sunt inconjurat. Sunt speriat de atatea standarde cate se inventeaza pe zi ce trece. Totul este facut “ca la carte”. Mancarea, manierele, razboaiele, dragostea, relatiile, scolile, banii, cartile… cuvintele. Ma sperie sa nu pot spune nimic despre felul in care functionez eu. Ma sperie sa fiu blocat intr-o lume standardizata. Cu fiecare logica pe care o inteleg, cu fiecare lucru care mi se deschide inaintea ochilor spre exercitiul comprehensiunii, ma vad indepartandu-ma de frumusetea ignorantei de la inceput cand nu cunosteam nimic decat glasul tau. Cand “da” sau “nu” imi erau destul pentru a sti care iti sunt dorintele. Cand simpla ta privire imi era suficienta pentru a gasi apreciere, afectiune… pentru a apartine.

Ma rup in silabe, si nu reusesc sa gasesc numarul potrivit de masuri pentru ritmul vietii mele. Eu singur nu sunt destul. Am rupt in silabe atatia oameni in jurul meu doar pentru a numara dezamagit fie masuri in plus fie masuri in minus… niciunul nu se armonizeaza perfect la poezia asta. Cred ca am gasit rima… “poate”, “toate”, “soapte”… “moarte”. Sigur asa se termina, dar nu gasesc cuvintele celelalte. Imi danseaza limba pe cerul gurii cautand, numarand, privind in golul gatului, dorindu-si sa alunece in jos de rusine.

Vorbesc, vorbesc… arunc cuvinte dintr-un vocabular limitat. Si voi da socoteala pentru fiecare substantiv pe care l-am facut subiect intr-o propozitie. Pentru fiecare adjectiv pe care ca un romantic l-am rostit iubitei. Pentru fiecare verb pe care l-am promis prietenilor: “voi fi acolo pentru tine”, “te voi sprijini” si nu m-am tinut de cuvant. Voi da socoteala pentru fiecare cratima pe care am pus-o corect, si pentru fiecare dialog pe care nu eu l-am inceput ci un altul, poate fara liniutza. Vreau sa dau socoteala. Sa fiu tras la raspundere pentru toate greselile pe care le-am facut… vreau sa te privesc in ochi si sa nu fie macar nevoie sa imi cer iertare… vreau sa citesti tot ce curge din ochii mei lacrimand… vreau sa citesti ca te vreau. Vreau sa tac, si sa te las sa ma deschizi ca pe o carte, in tacere, si sa privesti in mine, sa imi mangai paginile indurerate… si sa ma ierti. In tacerea mea… fiecare cuvant pe care l-ai rosti… m-ar readuce la viata. Ar bloca toate anomaliile care imi napadesc timpanele, mi-ar bloca asa-zisa suferinta…. M-ai hrani cu glasul tau pe care aproape l-am uitat de atata zgomot. M-ai alina cu tacerea prezentei tale. Stiu ca nu iti este greu. Vreau sa te aud. Vreau sa tac.

Maine voi muri, dar acum nu sunt trist caci, iata, e noapte… ziua de astazi m-a facut fericit abia acum. Te-am gasit. Te-am gasit. Erai rupt deja in silabe… exact cat trebuie sa imi armonizezi epitaful.

Pe cruce te-ai rupt fara doar si poate
sa’mi ierti nepasarea si pacatele toate
ai adus tacerea cu’ale tale soapte
ai spus “te iubesc”, si’ai calcat pe moarte!