Geamul avea ceva special in el. O atingere pe care nu o putea intelege. Era oarecum atragator. Rece, impenetrabil, plin de amprentele multor altor calatori. Cu siguranta stia atat de multe lucruri. Atat de multi alti oameni inaintea baiatului privisera in gol prin particulele de cuart unite printr-o tesatura invizibila intiparind in fiinta geamului acel sentiment de inutilitate excesiva atat de clar vizibil in fiecare raza de soare ce se refracta prin el.
“NU, soarele nu se loveste direct de mine!”, gandi baiatul in sinea lui. Temperaturile-i mistuitoare nu ajungeau la el, tocmai din cauza unei retele incomprehensibile de factori atenuatori. Un intreg univers ii proteja pielea de o dogoare greu de exprimat in termeni tehnici. Isi lipi tampla de geam. Nu simti nicio zvacnire de viata din partea acestuia. Doar nenumarate zvacnituri, smucituri de neliniste cu fiecare denivelare in asfalt intalnita pe drum. Baiatul incerca sa inteleaga ce spunea geamul. Se astepta sa auda strigate de furie, poate chiar sa vada riduri in suprafata-i perfect neteda… crapaturi de nemultumire. Nimic din toate acestea, insa. Geamul ramanea rece.
“Tu nu esti ca noi, oamenii…. Uita-te la noi. Ne vezi, doar!”, adauga baiatul. “Atatea cute, riduri… linii de expresie afisate cu sau fara voia noastra la suprafata… intiparind adanc in pielea candva fina marcaje ale trairilor din viata de zi cu zi. Fiecare semn – o poveste. Atatea povesti in jur! Atatea povesti cati oameni, cate fete, cate marcaje”.
Privirile ii tremurau in ritmul motorului… acoperind campul pustiu din partea dreapta a drumului. Pasari negre, in zborul lor lent, ii dadeau baiatului un neinteles sentiment de… liniste. Erau complet rupte de realitate. Sa fi fost realitatea distorsionata de geamul din fata? N-ar fi fost imposibil. Firele de electricitate se intindeau de-a lungul soselei, intr-un joc neintrerupt de nivel, curbandu-se cu fiecare metru inghitit de rotile masinii. Era imposibil de imaginat pana unde se va fi intins acea oscilatie ludica… “pana la sfarsitul ultimei responsabilitati umane; pana la un copil care are nevoie de imagini animate sa ii inlocuiasca pe parintii prea ocupati sa fie oameni mari!”
“Nu este nevoie sa imi povestesti”, spuse geamul deodata, “doar aseaza-ti tampla fierbinte pe inima mea”. Baiatul inchise ochii. Imagini aleatorii acoperind o arie vasta de domenii, zile, personaje ii invadara ecranul pleoapelor inchise facand un zgomot de nedescris. Fiecare culoare suna fie a nimic, fie a durere. Fiecare sunet ii picta o fresca de amaraciune. Fiecare personaj il privea cu dispret. Baiatul isi puse linistit mana pe geam, dorindu-si sa-i simta bataile inimii. Deschise ochii, alungand haosul de culoare si sunet din spatele pleoapelor. Geamul era atat de mizerabil acum. Toate acele amprente… semne ale prostitutiei. Geamul era al lui. Incepu sa stearga frenetic cu maneca urmele lasate de degetele, privirile… gandurile celorlalti.
Tampla i se lipi iarasi de sticla rece. Pleoapele se asternura iarasi peste ochii-i verzi. Era mai odihnitor acum. Nu mai era gelos. Isi ridica mana incet, si ca un pictor in actul creatiei, isi aplica amprentele pe suprafata fina. Inima baiatului incepu sa bata mai tare acoperind tremurul drumului. Sub atingerea palmei sale, geamul incepu sa se incalzeasca, inima incepu sa ii bata. Pulsul baiatului incepu sa se confunde cu al geamului. Sangele-i invizibil incepu sa circule prin capilare imposibil de imaginat. Viata. Geamul avea ceva special in el. O atingere pe care nu o putea intelege.
Liniile de pe fata baiatului incepura sa se estompeze. Ridurile – semne ale durerii incepura sa se piarda inspre colturile ochilor inchisi. Zambetul linistitor de pe buzele-i uscate de vant si lacrimi incepu sa se stearga. Fata-i deveni de o finete greu de imaginat. Geamul intinse mana. Il atinse. Nu era rece, totusi. Suprafata de sticla a fetei baiatului frigea de o pasiune pe care geamul nu o cunoscuse niciodata. Citise multe pe fetele miilor de calatori ce i se perindasera prin fata ochilor. Dar niciodata asa ceva. Fara cute, fara linii… fara expresiile pe care cu atata maiestrie stia sa le interpreteze. Baiatul avea ceva special in el. O atingere pe care nu o putea intelege.
Prima cuta aparu subtil chiar in locul in care tampla acum neteda a baiatului isi odihnea fierbinteala. Se extinse in jos. Pentru prima oara geamul stiu ca simte. Incepu sa friga. Vru sa zambeasca… si nu ii mai era imposibil. O alta linie se nascu in forma unui zambet. Baiatul isi ridica tampla de pe geam. Geamului ii crescura ochi. Ii deschise. Fata baiatului era atat de inexpresiva. Fara cute, fara riduri… fara povesti. Cu fiecare secunda, totusi… cu fiecare cuta… cu fiecare poveste pe care o intelegea… geamul se simtea mai aproape de marele-i esec. Ultima poveste a baiatului se intipari pe suprafata de sticla… cioburi de durere se cristalizara pe toata suprafata… distrugand ochi, zambet… fericire.
“Tu nu esti ca noi, oamenii…. Uita-te la noi. Ne vezi, doar!”
Era la fel de buna ca orice alta banca din parc. Era speciala, totusi, nu se indoia. Se aseza. Odihnitor! Exact cum isi imaginase. Isi intinse mainile, imbratisand speteaza bancii, simtind in palme atingerea ridurilor aspre de lemn. Zambi, si inchise ochii. Isi imagina ca nu mai exista nimic in jurul lui, ci totul era doar un vid imens care ii acapara intreaga fiinta, cu tot cu ganduri, cu trairi, amintiri, sentimente…. Era un ianuarie ciudat. Fara zapada. Plouase cu cateva zile inainte, si acum doar batea o briza usoara dinspre Darbon, aducand cu ea un usor miros de peste proaspat… inca in libertate. Incerca sa isi aduca aminte care erau beneficiile libertatii. Care anume era rasplata faptului de a putea gandi ce vrei, de a face ce vrei, cand vrei, cum vrei fara sa te bata nimeni la cap, fara sa intervina nimeni cu un set diferit de valori. Afara de singuratate nu putu numi niciun alt beneficiu. Pestii erau liberi… pana ce ii va fi prins un alt om incorsetat de rigurozitatea legilor vietii acesteia: traiesti, consumi, asiguri traiul altora… nu ti se cere sa gandesti, nu ti se cere sa te ingrijorezi. Sibetanii se aratau cu totii ingrijrati de conditiile atmosferice, de faptul ca s-ar putea sa ramana fara recolte, de faptul ca s-ar putea ca incalzirea globala sa ii ajunga in sfarsit si pe ei… de faptul ca orasul lor era pe cale de disparitie. Oare cine ar fi plans dupa ei? Lui nu ii pasa. Toate acestea il lasau rece. Era rece de ceva timp. Ajunsese la un asemenea grad de insensibilitate, incat incepuse sa il afecteze fizic. Atingerea ii era de gheata. Privirile ii erau impasibile. Fata inexpresiva. Gandurile… mecanice, iar actiunile ii erau doar actiuni.
Astazi se implineau sapte ani. Sapte ani de cand simtise ultima oara. Isi aducea aminte doar vag despre cum era sa ai sentimente. Nici el nu era sigur. Nici el nu stia cu siguranta de ce anume venea an de an cu atata perseverenta in acel loc, se aseza pe acea banca, incercand parca sa rememoreze o amintire atat de dureroasa. Mai trecea pe acolo si in alte zile din an, poate prea des in ultima perioada, ar fi zis el, dar niciodata nu se aseza pe banca. O singura data pe an isi lua o zi libera, se ducea in parcul de pe malul Darbonului si isi petrecea cateva ore, singur, intr-un univers in care numai banca aceea il putea transporta.
Vid.
Mana-i mangaia inca asprimea lemnului, incercand parca sa simta ceva din realitatea inconjuratoare, de teama sa nu se lase purtat in totalitate in vidul din inima lui. De ani de zile traia cu speranta ca, poate, asezandu-se pe acea banca, ceva il va trezi la realitate. Orice. De multe ori isi imagina cate o bufnita asezandu-se pe umarul lui, invatandu-l sa isi roteasca gatul pana in punctul in care oasele ar fi cedat, capul i s-ar fi desprins de pe umeri, lasand briza raului sa ii napadeasca in vidul din interior, resuscitandu-l la o viata de care nu ii era dor, dar de dragul careia candva renuntase la tot. Isi imagina cate o astfel de posibilitate, si singurul lucru pe care il putea face era sa zambeasca trist… nici macar nu era in stare sa aprecieze efortul imaginatiei.
Inca mangaia speteaza bancii, sperand ca poate o aschie il va intepa si va crea un drum catre enclava de egoism din sufletul sau. Simti cum treptat, treptat, lemnul devenea tot mai fin sub atingerea lui sacadata. Deveni din ce in ce mai alunecos, mai cald… mai viu parca. Nu indrazni sa deschida ochii, intrucat stia ca simplul act de a incerca sa cunoasca, ar fi distrus toata vraja intrebarii care ii bantuia circumvolutiunile.
“O sa te doara pana la urma, daca nu incetezi”, ii sopti o voce langa el. Era greu de crezut ca e vocea ei. Incerca sa reziste inca tentatiei de a deschide ochii, ca sa alunge nedumerirea. Era o inchipuire. Poate putin mai puternica decat alte dati, insa… un exercitiu al imaginatiei, in lipsa unei realitati de care ii era dor. Se opri pentru un moment din a-si pune alte intrebari, pentru a se surprinde uimit de faptul ca ii era dor. Nu ii venea sa creada. Ii era dor de ea. Ii era atat de draga aceasta amintire, incat nu vru sa mai stie de nimic. Ii era dor. Simti cum un val de sange cald ii napdi venele uscate de atata amaraciune.
“Nu credeam ca vei ajunge astfel, Ced!”, se auzi iarasi vocea ei soptind de la o apropiere de o respiratie. Stia ca este, totusi, efectul dorului. Nu era prezenta langa el. Banca incepu sa se inmoaie din ce in ce mai mult aducandu-i aminte de pielea ei fina. Ultima data o simtise exact acolo… pe banca. Isi aduse aminte cum tinandu-i capul in poale, ii mangaia fata, incercand sa nu verse nicio lacrima, incercand sa fie puternic… incercand sa nu inceapa sa ii fie dor de ea. Ii promisese cu cateva luni in urma ca ii va fi aproape pana in momentul in care ea isi va da ultima suflare. Nu se gandise vreodata ca va reusi sa isi duca la capat promisiunea. Cel putin, nu asa de curand. Continuase sa ii mangaie fata timp de cateva ore, dupa ce ea muri. Continuase sa ii vorbeasca. Sa ii sopteasca “te iubesc” asa cum stia ca ii place ei. Ea niciodata nu ii raspundea, doar ii zambea frumos inapoi, si il saruta… sau il imbratisa. In acea zi, nesperand sa ii raspunda, Cedric ii spuse de nenumarate ori ca o iubeste, iar ea… doar ii zambi. Era un zambet cald. Buzele ii erau lipite, ondulate intr-o expresie de afectiune cum nu citise niciodata pe fata ei. Trupul i se racise, dar caldura zambetului ei, il facu sa mai ramana cu ea in brate… sa ii mangaie pielea fina.
“Crezi ca am sa pot iesi de aici?”, o intreba in cele din urma, fara sa isi deschida ochii.
Inchipuirea nu ii raspunse. Banca incepu sa devina din ce in ce mai calda, mai fina, mai alunecoasa. In timp ce astepta sa i se raspunda, sa primeasca putina speranta, o mana ii atinse degetele… o mana rece, fina, alunecoasa. Nu mai rezista tentatiei si deschise ochii, rugandu-se ca, orice ar fi fost, fantoma, demon, fum… sa nu dispara, ci sa ramana acolo pentru a’si putea satisface dorul cel nou nascut.
Razele de soare ii prefigurau silueta. Nu se putea insela. Era chiar ea. Nu ii vedea inca fata, dar… trebuia sa fie ea. Silueta se apleca inspre mana lui, si incepu sa il mangaie. Vascozitatea sangelui cu care ii era mana acoperita, nu il deranjase pana atunci. Inca era prea acaparat de prezenta ei pentru a simti usturimea produsa de taietura adanca in carne. Ea incepu sa il stearga, sa ii ingrijeasca rana. Mainile ei erau reci… dar de o finete ce il afunda pe Cedric si mai adanc in starea de reverie pe care o experimenta. Inchise din nou ochii si o lasa sa ii ingrijeasca rana. Nu se intreba de unde anume provenea rana. Nu ii pasa. Era ingrijit. Cuiva ii pasa. Ii pasa de el. Ochii i se umplura de lacrimi, dar nu mai avea putere si nici vointa sa isi duca la capat exercitiile de a le stapani. O prima picatura ii mangaie obrazul oprindu-se in coltul gurii. Era dulce. Insa la gandul ca cineva a indraznit sa raspunda la lipsa lui de interes, grija si afectiune cu dragoste… lacrima se amarî.
Deschise ochii. Silueta se coborase la nivelul mainii, pentru a o ingriji mai bine. I se vedeau clar conturul fetei… ochii… lacrimand. Era ea. “Da, poti iesi!”. Ii lua mana si i-o saruta usor, facand sa dispara rana la fel de miraculos pe cum aparuse.
Cedric ii zambi. Ea se ridica… ii zambi la randul ei. Soarele ii contura din nou silueta… insa incepu sa estompeze detaliile. Lacrimile de pe obrazu ei se pierdura laolalta cu obrajii, cu ochii. Trupul ii disparu incet incet sub lumina soarelui… ramanand doar un zambet cald, ce plutea parca in aer, deasupra bancii. Acesta plana usor inspre buzele lui Cedric, sarutandu-l usor, soptindu-i “Te iubesc!”.
Nu a mai ramas nimic in jur. Nimic care sa readuca linistea. Starea de fapt a lucrurilor e definita de tacere. M-am nascut si primul lucru pe care l-am invatat a fost sa stric ordinea lucrurilor. Am invatat sa denaturez starea de fapt a lucrurilor. Lumea este frumoasa. Lumea de care sunt inconjurat este in acelasi timp uitata in agonia sunetului. A uitat sa se mai vaicareasca de durere, si acum, geme in placerile urletelor care candva o inspaimantau. Acum, lumea este frumoasa si multumita cu noua stare de fapt. Cine te-a adus asa? Sa fi fost eu cu urletul meu de plod? Sa fi fost femeia care mi-a dat nastere cu urletele ei de durere? Sa fi fost cimentul cu urletul lui de nepasare la adresa unei noi vieti? Cand am gustat ultima data linistea? Nu mai tin minte nimic. Am uitat totul. Cred ca a fost candva un moment in care, inconstient, insatiabil… mi-am tinut respiratia, mi-am fortat ochii sa stea inchisi, mi-am acoperit urechile… si am ascultat tacerea. Nu am suportat-o mai mult de cateva minute. E ciudat sa vrei sa te intorci la forma ta initiala si sa nu poti. Oare… ce anume m-a denaturat in felul acesta? In ce anume m-am transformat de nu ma mai pot auzi? Ce anume imi rasuna in timpane de atatea zeci de ani de a acoperit frecventele fine ale tacerii? Sunt oameni care imi spun ca dorm linistiti. Poti sa tai lemne pe ei, ca ei nu se supara. Nu ii deranjeaza nici sunetul tunului pe care prezumtiv l-ai amorsa in apropierea lor. Nu ii deranjeaza nici visele in care sufletul le striga cu disperare ca vrea sa iasa la suprafata, ca vrea sa traiasca din nou… o noua viata… lipsita de sunetul indepartarii noastre de realitate.
Imi apuc urechile cu ambele maini… si le pipai. Atat de firave amplificatoare ale sunetelor din jurul meu. Oare daca le-as indeparta pentru o clipa… as putea izola tacerea din mine? Ce garantie am ca nu ma va napadi zgomotul pe ochi, pe nari, pe gura? Niciuna. Ce garantie am ca ma voi auzi tacand?
Curand, foarte curand, nu voi mai avea nicio speranta. Sunt prea obisnuit sa fiu un om obisnuit, sa nu am nimic care sa ma scoata in evidenta din marea aceasta de “prieteni” cu care sunt inconjurat. Sunt speriat de atatea standarde cate se inventeaza pe zi ce trece. Totul este facut “ca la carte”. Mancarea, manierele, razboaiele, dragostea, relatiile, scolile, banii, cartile… cuvintele. Ma sperie sa nu pot spune nimic despre felul in care functionez eu. Ma sperie sa fiu blocat intr-o lume standardizata. Cu fiecare logica pe care o inteleg, cu fiecare lucru care mi se deschide inaintea ochilor spre exercitiul comprehensiunii, ma vad indepartandu-ma de frumusetea ignorantei de la inceput cand nu cunosteam nimic decat glasul tau. Cand “da” sau “nu” imi erau destul pentru a sti care iti sunt dorintele. Cand simpla ta privire imi era suficienta pentru a gasi apreciere, afectiune… pentru a apartine.
Ma rup in silabe, si nu reusesc sa gasesc numarul potrivit de masuri pentru ritmul vietii mele. Eu singur nu sunt destul. Am rupt in silabe atatia oameni in jurul meu doar pentru a numara dezamagit fie masuri in plus fie masuri in minus… niciunul nu se armonizeaza perfect la poezia asta. Cred ca am gasit rima… “poate”, “toate”, “soapte”… “moarte”. Sigur asa se termina, dar nu gasesc cuvintele celelalte. Imi danseaza limba pe cerul gurii cautand, numarand, privind in golul gatului, dorindu-si sa alunece in jos de rusine.
Vorbesc, vorbesc… arunc cuvinte dintr-un vocabular limitat. Si voi da socoteala pentru fiecare substantiv pe care l-am facut subiect intr-o propozitie. Pentru fiecare adjectiv pe care ca un romantic l-am rostit iubitei. Pentru fiecare verb pe care l-am promis prietenilor: “voi fi acolo pentru tine”, “te voi sprijini” si nu m-am tinut de cuvant. Voi da socoteala pentru fiecare cratima pe care am pus-o corect, si pentru fiecare dialog pe care nu eu l-am inceput ci un altul, poate fara liniutza. Vreau sa dau socoteala. Sa fiu tras la raspundere pentru toate greselile pe care le-am facut… vreau sa te privesc in ochi si sa nu fie macar nevoie sa imi cer iertare… vreau sa citesti tot ce curge din ochii mei lacrimand… vreau sa citesti ca te vreau. Vreau sa tac, si sa te las sa ma deschizi ca pe o carte, in tacere, si sa privesti in mine, sa imi mangai paginile indurerate… si sa ma ierti. In tacerea mea… fiecare cuvant pe care l-ai rosti… m-ar readuce la viata. Ar bloca toate anomaliile care imi napadesc timpanele, mi-ar bloca asa-zisa suferinta…. M-ai hrani cu glasul tau pe care aproape l-am uitat de atata zgomot. M-ai alina cu tacerea prezentei tale. Stiu ca nu iti este greu. Vreau sa te aud. Vreau sa tac.
Maine voi muri, dar acum nu sunt trist caci, iata, e noapte… ziua de astazi m-a facut fericit abia acum. Te-am gasit. Te-am gasit. Erai rupt deja in silabe… exact cat trebuie sa imi armonizezi epitaful.
Pe cruce te-ai rupt fara doar si poate
sa’mi ierti nepasarea si pacatele toate
ai adus tacerea cu’ale tale soapte
ai spus “te iubesc”, si’ai calcat pe moarte!
