Se7en

Era la fel de buna ca orice alta banca din parc. Era speciala, totusi, nu se indoia. Se aseza. Odihnitor! Exact cum isi imaginase. Isi intinse mainile, imbratisand speteaza bancii, simtind in palme atingerea ridurilor aspre de lemn. Zambi, si inchise ochii. Isi imagina ca nu mai exista nimic in jurul lui, ci totul era doar un vid imens care ii acapara intreaga fiinta, cu tot cu ganduri, cu trairi, amintiri, sentimente…. Era un ianuarie ciudat. Fara zapada. Plouase cu cateva zile inainte, si acum doar batea o briza usoara dinspre Darbon, aducand cu ea un usor miros de peste proaspat… inca in libertate. Incerca sa isi aduca aminte care erau beneficiile libertatii. Care anume era rasplata faptului de a putea gandi ce vrei, de a face ce vrei, cand vrei, cum vrei fara sa te bata nimeni la cap, fara sa intervina nimeni cu un set diferit de valori. Afara de singuratate nu putu numi niciun alt beneficiu. Pestii erau liberi… pana ce ii va fi prins un alt om incorsetat de rigurozitatea legilor vietii acesteia: traiesti, consumi, asiguri traiul altora… nu ti se cere sa gandesti, nu ti se cere sa te ingrijorezi. Sibetanii se aratau cu totii ingrijrati de conditiile atmosferice, de faptul ca s-ar putea sa ramana fara recolte, de faptul ca s-ar putea ca incalzirea globala sa ii ajunga in sfarsit si pe ei… de faptul ca orasul lor era pe cale de disparitie. Oare cine ar fi plans dupa ei? Lui nu ii pasa. Toate acestea il lasau rece. Era rece de ceva timp. Ajunsese la un asemenea grad de insensibilitate, incat incepuse sa il afecteze fizic. Atingerea ii era de gheata. Privirile ii erau impasibile. Fata inexpresiva. Gandurile… mecanice, iar actiunile ii erau doar actiuni.

Astazi se implineau sapte ani. Sapte ani de cand simtise ultima oara. Isi aducea aminte doar vag despre cum era sa ai sentimente. Nici el nu era sigur. Nici el nu stia cu siguranta de ce anume venea an de an cu atata perseverenta in acel loc, se aseza pe acea banca, incercand parca sa rememoreze o amintire atat de dureroasa. Mai trecea pe acolo si in alte zile din an, poate prea des in ultima perioada, ar fi zis el, dar niciodata nu se aseza pe banca. O singura data pe an isi lua o zi libera, se ducea in parcul de pe malul Darbonului si isi petrecea cateva ore, singur, intr-un univers in care numai banca aceea il putea transporta.

Vid.

Mana-i mangaia inca asprimea lemnului, incercand parca sa simta ceva din realitatea inconjuratoare, de teama sa nu se lase purtat in totalitate in vidul din inima lui. De ani de zile traia cu speranta ca, poate, asezandu-se pe acea banca, ceva il va trezi la realitate. Orice. De multe ori isi imagina cate o bufnita asezandu-se pe umarul lui, invatandu-l sa isi roteasca gatul pana in punctul in care oasele ar fi cedat, capul i s-ar fi desprins de pe umeri, lasand briza raului sa ii napadeasca in vidul din interior, resuscitandu-l la o viata de care nu ii era dor, dar de dragul careia candva renuntase la tot. Isi imagina cate o astfel de posibilitate, si singurul lucru pe care il putea face era sa zambeasca trist… nici macar nu era in stare sa aprecieze efortul imaginatiei.

Inca mangaia speteaza bancii, sperand ca poate o aschie il va intepa si va crea un drum catre enclava de egoism din sufletul sau. Simti cum treptat, treptat, lemnul devenea tot mai fin sub atingerea lui sacadata. Deveni din ce in ce mai alunecos, mai cald… mai viu parca. Nu indrazni sa deschida ochii, intrucat stia ca simplul act de a incerca sa cunoasca, ar fi distrus toata vraja intrebarii care ii bantuia circumvolutiunile.

“O sa te doara pana la urma, daca nu incetezi”, ii sopti o voce langa el. Era greu de crezut ca e vocea ei. Incerca sa reziste inca tentatiei de a deschide ochii, ca sa alunge nedumerirea. Era o inchipuire. Poate putin mai puternica decat alte dati, insa… un exercitiu al imaginatiei, in lipsa unei realitati de care ii era dor. Se opri pentru un moment din a-si pune alte intrebari, pentru a se surprinde uimit de faptul ca ii era dor. Nu ii venea sa creada. Ii era dor de ea. Ii era atat de draga aceasta amintire, incat nu vru sa mai stie de nimic. Ii era dor. Simti cum un val de sange cald ii napdi venele uscate de atata amaraciune.

“Nu credeam ca vei ajunge astfel, Ced!”, se auzi iarasi vocea ei soptind de la o apropiere de o respiratie. Stia ca este, totusi, efectul dorului. Nu era prezenta langa el. Banca incepu sa se inmoaie din ce in ce mai mult aducandu-i aminte de pielea ei fina. Ultima data o simtise exact acolo… pe banca. Isi aduse aminte cum tinandu-i capul in poale, ii mangaia fata, incercand sa nu verse nicio lacrima, incercand sa fie puternic… incercand sa nu inceapa sa ii fie dor de ea. Ii promisese cu cateva luni in urma ca ii va fi aproape pana in momentul in care ea isi va da ultima suflare. Nu se gandise vreodata ca va reusi sa isi duca la capat promisiunea. Cel putin, nu asa de curand. Continuase sa ii mangaie fata timp de cateva ore, dupa ce ea muri. Continuase sa ii vorbeasca. Sa ii sopteasca “te iubesc” asa cum stia ca ii place ei. Ea niciodata nu ii raspundea, doar ii zambea frumos inapoi, si il saruta… sau il imbratisa. In acea zi, nesperand sa ii raspunda, Cedric ii spuse de nenumarate ori ca o iubeste, iar ea… doar ii zambi. Era un zambet cald. Buzele ii erau lipite, ondulate intr-o expresie de afectiune cum nu citise niciodata pe fata ei. Trupul i se racise, dar caldura zambetului ei, il facu sa mai ramana cu ea in brate… sa ii mangaie pielea fina.

“Crezi ca am sa pot iesi de aici?”, o intreba in cele din urma, fara sa isi deschida ochii.

Inchipuirea nu ii raspunse. Banca incepu sa devina din ce in ce mai calda, mai fina, mai alunecoasa. In timp ce astepta sa i se raspunda, sa primeasca putina speranta, o mana ii atinse degetele… o mana rece, fina, alunecoasa. Nu mai rezista tentatiei si deschise ochii, rugandu-se ca, orice ar fi fost, fantoma, demon, fum… sa nu dispara, ci sa ramana acolo pentru a’si putea satisface dorul cel nou nascut.

Razele de soare ii prefigurau silueta. Nu se putea insela. Era chiar ea. Nu ii vedea inca fata, dar… trebuia sa fie ea. Silueta se apleca inspre mana lui, si incepu sa il mangaie. Vascozitatea sangelui cu care ii era mana acoperita, nu il deranjase pana atunci. Inca era prea acaparat de prezenta ei pentru a simti usturimea produsa de taietura adanca in carne. Ea incepu sa il stearga, sa ii ingrijeasca rana. Mainile ei erau reci… dar de o finete ce il afunda pe Cedric si mai adanc in starea de reverie pe care o experimenta. Inchise din nou ochii si o lasa sa ii ingrijeasca rana. Nu se intreba de unde anume provenea rana. Nu ii pasa. Era ingrijit. Cuiva ii pasa. Ii pasa de el. Ochii i se umplura de lacrimi, dar nu mai avea putere si nici vointa sa isi duca la capat exercitiile de a le stapani. O prima picatura ii mangaie obrazul oprindu-se in coltul gurii. Era dulce. Insa la gandul ca cineva a indraznit sa raspunda la lipsa lui de interes, grija si afectiune cu dragoste… lacrima se amarî.

Deschise ochii. Silueta se coborase la nivelul mainii, pentru a o ingriji mai bine. I se vedeau clar conturul fetei… ochii… lacrimand. Era ea. “Da, poti iesi!”. Ii lua mana si i-o saruta usor, facand sa dispara rana la fel de miraculos pe cum aparuse.

Cedric ii zambi. Ea se ridica… ii zambi la randul ei. Soarele ii contura din nou silueta… insa incepu sa estompeze detaliile. Lacrimile de pe obrazu ei se pierdura laolalta cu obrajii, cu ochii. Trupul ii disparu incet incet sub lumina soarelui… ramanand doar un zambet cald, ce plutea parca in aer, deasupra bancii. Acesta plana usor inspre buzele lui Cedric, sarutandu-l usor, soptindu-i “Te iubesc!”.