Silence

Nu a mai ramas nimic in jur. Nimic care sa readuca linistea. Starea de fapt a lucrurilor e definita de tacere. M-am nascut si primul lucru pe care l-am invatat a fost sa stric ordinea lucrurilor. Am invatat sa denaturez starea de fapt a lucrurilor. Lumea este frumoasa. Lumea de care sunt inconjurat este in acelasi timp uitata in agonia sunetului. A uitat sa se mai vaicareasca de durere, si acum, geme in placerile urletelor care candva o inspaimantau. Acum, lumea este frumoasa si multumita cu noua stare de fapt. Cine te-a adus asa? Sa fi fost eu cu urletul meu de plod? Sa fi fost femeia care mi-a dat nastere cu urletele ei de durere? Sa fi fost cimentul cu urletul lui de nepasare la adresa unei noi vieti? Cand am gustat ultima data linistea? Nu mai tin minte nimic. Am uitat totul. Cred ca a fost candva un moment in care, inconstient, insatiabil… mi-am tinut respiratia, mi-am fortat ochii sa stea inchisi, mi-am acoperit urechile… si am ascultat tacerea. Nu am suportat-o mai mult de cateva minute. E ciudat sa vrei sa te intorci la forma ta initiala si sa nu poti. Oare… ce anume m-a denaturat in felul acesta? In ce anume m-am transformat de nu ma mai pot auzi? Ce anume imi rasuna in timpane de atatea zeci de ani de a acoperit frecventele fine ale tacerii? Sunt oameni care imi spun ca dorm linistiti. Poti sa tai lemne pe ei, ca ei nu se supara. Nu ii deranjeaza nici sunetul tunului pe care prezumtiv l-ai amorsa in apropierea lor. Nu ii deranjeaza nici visele in care sufletul le striga cu disperare ca vrea sa iasa la suprafata, ca vrea sa traiasca din nou… o noua viata… lipsita de sunetul indepartarii noastre de realitate.

Imi apuc urechile cu ambele maini… si le pipai. Atat de firave amplificatoare ale sunetelor din jurul meu. Oare daca le-as indeparta pentru o clipa… as putea izola tacerea din mine? Ce garantie am ca nu ma va napadi zgomotul pe ochi, pe nari, pe gura? Niciuna. Ce garantie am ca ma voi auzi tacand?

Curand, foarte curand, nu voi mai avea nicio speranta. Sunt prea obisnuit sa fiu un om obisnuit, sa nu am nimic care sa ma scoata in evidenta din marea aceasta de “prieteni” cu care sunt inconjurat. Sunt speriat de atatea standarde cate se inventeaza pe zi ce trece. Totul este facut “ca la carte”. Mancarea, manierele, razboaiele, dragostea, relatiile, scolile, banii, cartile… cuvintele. Ma sperie sa nu pot spune nimic despre felul in care functionez eu. Ma sperie sa fiu blocat intr-o lume standardizata. Cu fiecare logica pe care o inteleg, cu fiecare lucru care mi se deschide inaintea ochilor spre exercitiul comprehensiunii, ma vad indepartandu-ma de frumusetea ignorantei de la inceput cand nu cunosteam nimic decat glasul tau. Cand “da” sau “nu” imi erau destul pentru a sti care iti sunt dorintele. Cand simpla ta privire imi era suficienta pentru a gasi apreciere, afectiune… pentru a apartine.

Ma rup in silabe, si nu reusesc sa gasesc numarul potrivit de masuri pentru ritmul vietii mele. Eu singur nu sunt destul. Am rupt in silabe atatia oameni in jurul meu doar pentru a numara dezamagit fie masuri in plus fie masuri in minus… niciunul nu se armonizeaza perfect la poezia asta. Cred ca am gasit rima… “poate”, “toate”, “soapte”… “moarte”. Sigur asa se termina, dar nu gasesc cuvintele celelalte. Imi danseaza limba pe cerul gurii cautand, numarand, privind in golul gatului, dorindu-si sa alunece in jos de rusine.

Vorbesc, vorbesc… arunc cuvinte dintr-un vocabular limitat. Si voi da socoteala pentru fiecare substantiv pe care l-am facut subiect intr-o propozitie. Pentru fiecare adjectiv pe care ca un romantic l-am rostit iubitei. Pentru fiecare verb pe care l-am promis prietenilor: “voi fi acolo pentru tine”, “te voi sprijini” si nu m-am tinut de cuvant. Voi da socoteala pentru fiecare cratima pe care am pus-o corect, si pentru fiecare dialog pe care nu eu l-am inceput ci un altul, poate fara liniutza. Vreau sa dau socoteala. Sa fiu tras la raspundere pentru toate greselile pe care le-am facut… vreau sa te privesc in ochi si sa nu fie macar nevoie sa imi cer iertare… vreau sa citesti tot ce curge din ochii mei lacrimand… vreau sa citesti ca te vreau. Vreau sa tac, si sa te las sa ma deschizi ca pe o carte, in tacere, si sa privesti in mine, sa imi mangai paginile indurerate… si sa ma ierti. In tacerea mea… fiecare cuvant pe care l-ai rosti… m-ar readuce la viata. Ar bloca toate anomaliile care imi napadesc timpanele, mi-ar bloca asa-zisa suferinta…. M-ai hrani cu glasul tau pe care aproape l-am uitat de atata zgomot. M-ai alina cu tacerea prezentei tale. Stiu ca nu iti este greu. Vreau sa te aud. Vreau sa tac.

Maine voi muri, dar acum nu sunt trist caci, iata, e noapte… ziua de astazi m-a facut fericit abia acum. Te-am gasit. Te-am gasit. Erai rupt deja in silabe… exact cat trebuie sa imi armonizezi epitaful.

Pe cruce te-ai rupt fara doar si poate
sa’mi ierti nepasarea si pacatele toate
ai adus tacerea cu’ale tale soapte
ai spus “te iubesc”, si’ai calcat pe moarte!